Am denumit poate simbolic aceasta postare astfel, pentru ca in mai putin de o saptamana ma voi regasi intr-o tara straina, singur, fara nici un punct de sprijin in afara de propria persoana. Am fost impins in a lua aceasta decizie de situatia din familie care se agraveaza pe zi ce trece dar si din dorinta unui nou inceput.
Mi-e frica. Mi-e atat de frica ca o sa dau gres. Si nu pentru mine, ca daca m-as dezamagi doar pe mine atunci nu ar fi nici o problema. O alta consecinta grava a nereusitei mele, una care pentru mine este inacceptabila ar fi pe langa inglodarea mea si a parintilor in datorii pentru probabil urmatorii 5 ani, ar fi faptul ca ii dezamagesc pe ei. Efectiv lor le datorez viata mea si starea buna de sanatate in care sunt, desi s-au chinuit cu mine in acesti 24 de ani destul de mult incercand sa imi ofere tot ce e mai bun. Cred ca a venit vremea sa le ofer eu o batranete lipsita de griji si sa le dau niste motive sa fie ei mandrii de mine. Singurul lucru pe care il mai pot dori in viata asta cu adevarat este sa pot vedea ochii lor sclipind de bucurie si de mandrie pentru ca baiatul lor a reusit in viata. Niciodata nu am reusit sa le ofer acea bucurie, creand cu sau fara vointa mea doar probleme, lucru pentru care nu sunt deloc mandru si pe care trebuie sa il rascumpar inzecit.
Si cu toate astea, ma arunc de pe cel mai inalt pisc cunoscut omului, fara parasuta sau vreun mod de a-mi opri caderea in neant. Singurul mod de a supravietui odata ajuns acolo va fi ca portile sanctuarului meu sa se redeschida, primindu-ma cu bratele deschise...Voi scrie...Voi scrie zilnic, fiecare gand ce imi trece prin capul meu nebun, fiecare himera ce prinde forma prin imaginatia mea nebuna, pana cand aripile se vor deschide si voi putea zbura, traindu-mi restul zilelor in aceeasi singuratate ca si pana acum, un singur lucru schimbandu-se, casa mea nu va mai fi pamantul, ci eterul nemarginit, si astfel, ascuns in nori voi privi asupra umanitatii si voi lua aminte la greselile pe care le-am facut si eu si ei, sperand ca urmatorul pas al existentei mele ce va urma acestei vieti sa fie unul mai bun ca acesta in care singurul rol pe care se pare ca il am este de observator, si din cand in cand de binefacator si nu va ganditi ca cine stie ce bine am facut in viata asta, nu, doar ajutorul minor, de cele mai multe ori moral acordat celor ce aveau nevoie de el in acel moment.
Si cu toate astea aici mai sunt ceva persoane ce as fi dorit sa le cunosc mai indeaproape, pentru ca stiu ca as fi avut inca multe de invatat de la ele si pentru ca mi-ar fi facut o deosebita placere in a avea onoarea de a le cunoaste. Cum zicea Bilbo Baggins din Stapanul Inelelor "I don't know half of you half as well as I should like; and I like less than half of you half as well as you deserve." (acest citat este pentru cunoscatori :P)
In urmatoarele zile o sa am niste intalniri destul de interesante cu niste domnisoare pe care am sa le pot cunoaste intr-o singura zi, sau ma rog, cat de bine poti cunoaste intr-o singura zi, cred ca vom vedea. Of, de ce mama dracului m-a lasat pe pamantul asta cu aceste conceptii si principii mai mult decat arhaice si nu mi-a dat si mie o personalitate de gigolo ca sa sar si eu din floare in floare si sa iubesc toate fetele la maxim, in schimb m-a lasat sa indur povara unei viete solitare, in care sunt dat sa vad cum oamenii se gasesc in viata, se casatoresc, fac copii, fara ca eu sa pot da de urma acestei iluzii numite iubire. Tot ce imi este lasat este acest dar de a pune in cuvinte toate sentimentele, trairile si gandurile mele, ca un jurnal al carui pagini sunt parti din sufletul meu, iar cerneala este un amestec intre sangele si sudoarea pe care le platesc ca pret in aceasta lume perfida, precum si lacrimile varsate si nevarsate ce imi inunda inima, inecand-o intr-un ocean interminabil de suferinta. Dar asta e, singurul lucru pe care l-am cautat vreodata este unicul de care nu voi avea parte.
Acum ca ma mut intr-o alta tara poate ca ar trebui sa las crearea de iluzii care ma face sa par ceea ce nu sunt la o parte si sa las ca adevarata mea fata sa iasa la lumina. Prea mult timp a trecut de cand am izolat-o in intuneric, in spatele a nenumarate oglinzi, lasand reflectiile sa deformeze modul in care ceilalti ma percep, poate ca prin facand asta am ratat si orice sansa la iubire, dar poate spune cineva cu certitudine asta? Cativa prieteni imi spun ca ma percep ca fiind mai mult in partea intunecata a energiei creatoare si nu zic ca gresesc cu nimic, reusind astfel sa imi dau seama ca au dreptate si ca am facut asta doar pentru a putea proteja acel spirit, atat de sensibil la cea mai mica atingere de catre alta persoana, la cea mai mica soapta, la cea mai mica adiere de vant. Si toate acestea, pentru ca am fost atat de naiv pana acum si prea multi oameni m-au luat de prost, de fiecare data cand aveau nevoie de cineva am fost acolo, iar cand eu am avut nevoie de cineva sa imi fie aproape, ca intotdeauna, singurul element era vantul, care anunta lipsa vreunei persoane care sa ma sustina macar cu o vorba buna, pentru a imi alunga amarul.
Ar fi prea multe de zis, dar si maine e o zi asa ca voi continua acest nesfarsit documentar al unei vieti poate traite degeaba.
As vrea sa ma trezesc si apoi din pat sa ma scol Dar sufletul meu e mort, e nevoie de un defibrilator Incercand sa resuscitez inima mea decedata Sa mai am o incercare sa traiesc in aceasta lume fada Un lung siroi de lacrimi insirat pe multe leghe Cele din urma varsate la ultima noapte de veghe Inainte sa fie ingropat pe veci, fara sanse de revenire Ce sa mai? Sunt un cadavru ambulant in devenire Urmand sa fie ingropat in curand pe veci Un ultim sarut ii dau pe ale sale buze reci Imi iau la revedere de la cel mai buna partea a mea Si o sa ma arunc in gol in aceasta lume rea Nimic nu o sa mai conteze decat ai mei parinti Care ne-au invatat sa facem numai bine si sa fim cuminti Si voi folosi acest corp ramas gol ca sa le asigur O batranete lipsita de orice griji...desigur Iar cand ei nu vor mai fi pe acest pamant Prin aceste cuvinte, un sacru legamant Imi voi lua adio de la aceasta lume In care nu exista legi,datini,cutume Si sper sa ma reintalnesc cu ce-acum am pierdut Sa pot simti din tot sufletul vreau iar sa ajung Dar pana atunci iadul nu cunoaste margini Ororile pe care le ascunde ar umple astfel multe pagini Poate ca asta mi-ar mai ramane sa fac Sa le scriu pe toate aici in loc sa tac, Avertizand astfel pe altii de acest drum De se vor aventura pe el, totul se va face scrum. Acum permite-ti-mi sa mai pling un pic Pana cand sufletul va fi-mi luat de al mortii dric Voi plange pentru ca nu am fost mai tare Crezul nu a fost indeajuns, vointa nu a fost destul de mare.
I apologize from now to the distant reader That will let his eyes gaze upon this lines Even if at the start may seem as junk, litter Poetry my soul and heart defines
Maybe for now i am talking in puzzles, riddles Nothing makes any sense for i have not even begun To enchant you with my strings and fiddle But from now the spell is done
From now on you will keep reading, pushing forth Your limits, your heart, imagination Just like the guiding light that comes from the north This purpose will have this creation
Thoughts are rushing through my mind And everlasting flood of lines I’ve endured for too long and been so blind But now they finally surface...the rhymes
One year it has been since my last line was written And that was with love in both mind and heart But the result was fear and my soul was beaten, Being clouded for twelve moons in the shadows, torn apart
But that is done now, a new age begins, As the phoenix arises from its own ashes As they play in the endless oceans, the dolphins I will the magic pen out of the hidden stash
I played by this world’s rules for far too long And found myself lost in the dark shadows But now it is time for you to here my song Carried by the wind, the sun and swallows
All these words, they might make no sense But for me it is the silver lining The lifeline in the void, the helping hands Thus unlocking these heavy shackles, the magic bindings.
Releasing thus this soul to dream, To create new worlds and to explore And quiet down the never ending scream So I can free the ancient lore.
Unthinkable is the power of a single word It can destroy lives, bring them to ruin or create Even the most complex universe or world Stronger even than destiny or the fates.
Such is the power bestowed upon myself A sanctuary deep within my own foolish mind That cannot be stolen or learnt from books upon a shelf But an angelic gift that one cannot ask for, cannot find
But now that I have recovered from this long sleep I can never stop from writing anymore But my awareness and imagination I must keep It I can’t forsake, I can’t ignore
In these twelve month that have gone by A lot of lessons have been learnt, From the lustful intentions to being unable to cry My spirit’s wish to write has deeply burnt
And let the runes carved within my skin Shine bright and engulf thus the fear Giving back my angel eyes and my devilish grin A new beast on this world will now appear
Even if random are the words that I write I can’t stop and I will not, such is my desire But with this chance I will ask you, invite For you to release your own unquenchable fire
And let your mind fly, let it spread your wings And forget that this place we live in Is a one way road with a prewritten ending Our very existence feels the strain
I have been called in so many ways From being weird, crazy and a freak Childish and foolish is the mood my heart displays After all i am nothing but a social misfit
What more can i say, i have no true friends The ones i have are too far away And the distance between us cannot make amends Or help keep me out of harm's way
I have been backstabbed so many times By those that were closest to my heart Was foolish, couldn't read between the lines All was lost, i had again to start.
But now i know better, expect for the worse Always keep a few aces up my sleeve In case of betrayal i will show no remorse Vengeance will be harsh and swift
Iata ca a trecut aproape o saptamana de cand nu am mai scris desi s-au intamplat destul de multe lucruri care sa imi dea de gandit.
Imi permit sa incep cu reuniunea de 10 ani a clasei a 8-a din Scoala Generala nr.7, intalnire ce a avut loc sambata trecuta la Carul Berarilor pe Lipscani. A fost exact cum ma asteptam, poate un pic mai mult chiar. Ajuns acolo la ora stabilita, cu o eroare de un minut sau doua, am gasit culmea doar doua persoane, Claudia Enache si Simona Loghin. Sincer am fost foarte emotionat sa ii vad pe toti dupa un deceniu in care nu ne-am mai vazut sau nu am mai vorbit prin nici un intermediu si eram curios sa vad cum am evoluat cu totii, ca persoane, ca mentalitate, ca suflete.
Cum era de asteptat, unii au ramas in punctul unde erau si acum 10 ani, altii au evoluat, altii si-au schimbat modul de viata, altii au ramas la fel. E interesant sa vezi cum nebanuite sunt caile vietii si cum ajungem in locuri si sa facem lucruri pe care nu ni le-am fi imaginat cand eram in clasa a 8-a. Unii s-au casatorit, altii planuiesc sa isi traiasca viata in continuare intr-un ritm alert, neavand de gand sa incetineasca pana la 30-35 de ani, unii sunt in culmea fericirii altii abia isi cauta visul iar altii inca sunt in cautarea implinirii acelui vis. A fost o seara cel putin interesanta din toate punctele de vedere, cum zicea Andrei Gherghe, un bun prieten inca de cand eram mici in clasele primare, "Aceasta intalnire ne aduce inapoi nostalgia in inimi", facandu-ne sa ne fie dor de acele vremuri. Am petrecut pana tarziu in noapte, urmand sa ne mai intalnim cu totii cat de curand.
